Zizi

Si cu toate astea si multe alte penibilitati pe care le-am produs, este, pt unii, mare jurnalist!

Ma intreb mereu ce studii are!

Zizi

Contra-editorial: “Avortonul lui Ion Cristoiu”
de Mirel Curea “Adevarul” (2007-02-09)
Am avut privilegiul să lucrez mai bine de opt ani cu Ion Cristoiu, între începutul anului 1990 şi mijlocul lui 1997. Am învăţat multe de la el. Am înţeles nuanţa în aprecierea realităţii, cavalerismul de a nu da în cel căzut şi, cel mai important lucru, suspiciunea extremă faţă de orice gest al puterii.

Nu înţelegeam un singur lucru. Raţional şi inspirat în alegerea colaboratorilor, Maestrul avea gustul de a înşfăca din canale câte un tembel agramat pe care se încorda să-l facă jurnalist. Nu i-a reuşit cu niciunul! Aveam să-i înţeleg ciudăţenia mai târziu.
Jurnaliştii tineri şi talentaţi din jurul lui, cu care făcea ziare-putere în stat, riscau lesne să cadă în capcana succesului, să-şi piardă minţile şi dimensiunea umană, să se creadă urmaşi direcţi ai lui Pamfil Şeicaru. Proximitatea câte unui idiot avea efectul unui duş rece.

Ceasornicarii inscripţionau cândva cadranele orologiilor cu adagiul “ultima forsan”. Celui care se credea puternic şi etern i se aducea astfel aminte că poate îşi trăieşte ultima oră a vieţii. Altfel, un îndemn la preţuirea fiecărei clipe.

În spiritul înţelepţilor ceasornicari, Ion Cristoiu dejuga, în toate redacţiile pe care le alcătuia, câte un bou. Vrând-nevrând, îi aveam zilnic sub ochi bălăngănitul cozii pline de balegă, sub aparenţă de stilou, şi botul scăldat în muci, camuflat sub expresia de “căzut pe gânduri”. Îl vedeam şi ştiam cu toţii cum vom arăta dacă succesul şi faima ne vor dezumaniza. Când greşeam rău, Maestrul ne admonesta, deconspirându-şi strategia: “Termină cu tâmpeniile! Ce, eşti X-ulescu?”. Numele era al ipochimenului plătit doar ca să fie ţinut într-un borcan pe un raft din redacţie, în scopuri didactice.
Consecvent în metodă, Ion Cristoiu a aplicat aceeaşi strategie şi la “Evenimentul zilei”. Aici, cu siguranţă, a exagerat. A devenit sadic! A extras din străfundurile secţiei “sport” un personaj demn de pana lui Charles Dickens. L-a promovat doar până la limita prezenţei în şedinţele de sumar. Acolo, insul era obligat sub ameninţări ferme să stea pe pervazul ferestrei larg deschise. Altminteri, apariţia ediţiei ar fi fost compromisă. Judecata ne-ar fi fost tulburată de urcarea stomacurilor în epiglote. Omul puţea pestilenţial. A hoit, uitat de gunoieri într-un şanţ, în luna lui Cuptor, şi a ceapă îndelung fermentată.
Câteodată, rar, vorbea. Spectacol halucinant. Se încorda preţ de câteva secunde din toate mădularele, faţa îi devenea stacojie, ochii îi ieşeau din craniu, fruntea de două degete dispărea de tot sub blana din creştet, şi… izbutea! Din deschizătura de sub nări, flegma produsul minţii. Un bolovan bâlbâit, niciodată o frază întreagă!

Pute şi astăzi. La propriu şi la figurat, în scris. A ieşit din borcanul cu formol, a coborât binişor de pe raftul redacţiei unde ucenicii îl priveau cândva ca pe un avertisment înfricoşător şi scrie. Scrie la fel cum pute. Dezgustător! Scrie la fel cum vorbeşte. Grohăit şi amputat! Scrie la „Evenimentul zilei”. Mai nou, în plus, e şi limbist. Răcoreşte cu sârg, zi de zi, părţile ruşinoase ale puterii şi visează la o dictatură…