Azi dimineață m-am amuzat copios. Am citit întrebările puse de Dan Badea în privința lui Nistorescu, Vîntu și Patriciu. E un test de credibilitate care pleacă de la câteva zvonuri ( false sau doar neconfirmate ) despre orientarea sexuală a fostului director de la EvZ, a banilor pe care îi ia Adrian Ursu de la Realitatea TV, relația avocatului Chitic cu SRS și Patriciu. Și mi-am dat seama că, indirect, Dan Badea a atins același subiect ca și Iulian Comănescu: starea jalnică a presei este cauzată direct de calitatea programelor/invitaților. La noi s-a ajuns la un soi de prostituție televizată. Atât din partea ziartiștilor cât și a politicienilor. Paralela făcută cu presa/politica occidentală e inutilă, norma fiind bazarul din Istanbul, nu Big Ben-ul. Cum bine zice Comănescu:

La fel, şi ziarele şi televiziunile serioase ar trebui să trăiască din politică. Dar cum îţi poţi păstra ţinuta cu personajele care evoluează prin Parlament, Guvern şi toate celelalte locuri? Ce fel de decenţă, raţionalitate, fixaţie pentru binele public mai poţi avea dacă îi ai în studio pe Marcel Hoară, Ioan Ghişe şi Mădălin Voicu?

Bineînţeles, Hoară, Ghişe şi Voicu nu absolvă presa de vina de a fi intrat în complicitate cu politicul, de a face, cum se spune, jocuri. Dimpotrivă, cine s-a tăvălit prin mocirla respectivă s-a murdărit mai mult decât în situaţia ipotetică în care genul ăsta de asociere ar fi putut exista între o clasă politică onorabilă şi o presă coruptă. Televiziunile, ziarele şi ziariştii din România au jucat pe mâna lor şi, în mare parte, au pierdut. Cum ar trebui procedat dacă s-ar putea face tabula rasa?

Brandul, conotaţiile de imparţialitate, tonul neutru sunt valori fără de care niciun ziar sau o televiziune quality nu pot exista. Nu spun nicio noutate, dar atunci, de ce sunt aproape toate televiziunile şi ziarele din România isterice? Fiindcă în mare parte colportează banalităţi, nu sunt în stare de incizii suficient de adânci în realitatea politică şi socială pentru a veni cu lucruri cu adevărat relevante şi surprinzătoare. Şi dacă n-ai fapte, tragi de vorbe. Iar atunci când vorbele se transformă în lătrat împotriva unei părţi a spectrului politic, nu ştiu ce şi cum s-ar mai putea salva. Şi câţi bani pe cap de editorialist, analist, blogger sau reporter valorează, cinic vorbind, imaginea şi viitorul profesional al personajului care se compromite astfel. Vorba nu ştiu cui, ce-i de făcut?