Huoooo Fiumicino! Fuck Alitalia! Cea mai scârboasă parte a vacanţei mele se petrece, invariabil,atunci când plec din Italia, de pe un aeroport italian, cu Alitalia. Să mă explic. Ieri,pe la 17.00, aveam avion din Olbia spre Roma, apoi, după 3 ore şi jumătate, spre Bucureşti. Fiind păţit luasem, credeam eu, toate măsurile de siguranţă. Nu, monşerică! Experienţa a fost incredibilă.

Intrăm în aeroport, după un drum cu maşina de numai 30 de minute, faţă de 45-60 cât este în mod normal. Controale de securitate subţiri, mă şi vedeam aşteptând vreo oră într-un aeroport de provincie. Dar trebuie să recunosc că asta îmi place. prefer să ajung cu trei ore înaintea plecării, decât să merg pe goană. Dar semnele bune se terminaseră aici. Avionul de la Olbia la Roma a venit cu o întârziere de 120 de minute. 2 ore în cap, în condiţii de cer senin şi fără a avea cine ştie ce trafic. Dar încă nu mă panicam…aveam o rezervă de o oră şi jumătate. Avionul pleacă, ba chiar pilotul, drăguţ, recuperează un sfert de oră.

Şi ce dacă? Bagajele vin la bandă, după 45 de minute de la aterizare. Întreb când se închide checkinul, aflu că mai aveam vreo 30 de minute. Aterizasem în terminalul A, plecam de la terminalul C. O iau la fugă, preţ de vreo 10 minute prin culoarele lui Fiumicino. Ajung la desk cu 20 de minute înaintea închiderii, confirmarea merge uşor, dau bagajele, respir uşurat.

Fraier! De-abia de-acum începea nebunia. Controlul de securitate. O mare de oameni şi doar două porţi deschise. Cu tupeu, explicând că pierd avionul, cu consoarta de-o aripă, trec de control. Uşor năduşit şi nervos. Monik mă roagă să o las mai uşor că mai avem timp. Era ora 21.00, iar îmbarcarea începea la 21.10. Ajungem la controlul de paşapoarte…

Imaginea era aplocaliptică. Vreo 500-600 de oameni se călcau în picioare, în faţa ghişeelor! Încerc să aplic metoda de la controlul de securitate, dar aici situaţia era groasă! Cam trei sferturi pierdeau avionul! Pe cine să convingi? După vreo 10 minute înaintăm cam jumătate de metru. Italianul din faţa mea se plânge că-l împing. Un altul mă întreabă dacă văd câţi poliţişti sunt la control. Mă ridic pe vârfuri, nu văd nimic, dar îi răspund la mişto: E doar unul deschis! Nu mă crede, dar nu bătea la distanţă. Mai înaintăm vreun metru, se ridică şi el pe vârfuri şi exclamă: Incredibil! E doar unul deschis! Ăştia-s cretini. Completează: Port ilegal de creier…

O americancă de lângă mine îmi spune că aşa a mai păţit o dată, a pierdut zborul, dar Alitalia nu i-a dat nimic, pentru că a fost vina poliţiei de frontieră. Mă hotărăsc! O iau pe turnantă, ajung în faţă, mă rog de unii, arăt boardingul la alţii, sunt la un pas de ghişeu.

Poliţista pleacă! Mă simţeam ca-n filmele cu proşti. Iese din ghişeu nervoasă, se întoarce. Eram deja un pachet de nervi, mă uitam urât. Mă întreabă "Ce te uiţi aşa?", îi răspund ceva în sictir, îmi cere să mă întorc pe linia galbenă. Îi spun că trăieşte pe altă lume, că linia galbenă nu mai există şi că în spatele meu sunt sute de oameni. Insistă, schiţez un pas în spate, îmi face semn să trec, dar era clar că nu-i eram simpatic. Verifică atent paşaportul. Încet, meticulos. O întreb dacă aşa e obiceiul în Italia, să fie un singurt poliţist de frontieră la sute de oameni. Începe să ţipe: Pleacă! Pleacă!

Plec, dar în spatele meu se punea de-o revoltă. Încep să se audă fluierături şi înjurături în italiană. Cred că cel mai blând apleativ a fost ăla de idioţi.

Ultima tură de stadion. Pentru că, bineînţeles, Alitalia spre Bucureşti pleacă de la penultima poartă, cale de vreo 2 kilometri de marş forţat. Ajungem la 21.40, avionul decolând la 21.55. Lac de apă, lac de nervi, însetat…

Concluzia?

Duceţi-vă în Italia, dar nu cu Alitalia.

Vizitaţi Toscana, Sardinia, Capri, Coasta Amalfă, Riviera italiană. Sunt locuri superbe, restaurante înduioşător de bune, vinuri dumnezeieşti (cei interesaţi pot găsi poze şi amănunte pe facebookul meu), dar evitaţi Alitalia. Mi-e milă de ei, sunt în pragul falimentului, dar mai milă mi-e de voi…