5. Dacian Ciolos comisarul european pe agricultură.

Nominalizarea lui Dacian Cioloş a avut loc în noiembrie 2009, dar votul din Parlamentul European şi confirmarea acestuia au avut loc în ianuarie 2010. Am considerat acest eveniment ca fiind cel mai important pe 2010 pentru că arată diferenţa dintre potenţialul pe care România îl are în plan european şi modul în care, de cele mai multe ori, valorificăm acest potenţial. Alegerea lui Dacian Cioloş este excepţia – atât PDL, cât şi PNL, atât Preşedintele, cât şi fostul premier au făcut lobby pe lângă oficialii europeni – care confirmă regula – partidele se faultează reciproc la Bruxelles, sperând să mai câştige un procent acasă. Aderarea la spaţiul Schengen este un exemplu clar, care ar fi bine să nu se mai repete şi în 2011.

4. Alegerea lui Victor Ponta la şefia PSD.

Congresul PSD din februarie 2010 a stabilit direcţia pe care PSD o va lua în noul ciclu electoral. De voie-de nevoie PSD va merge în continuare cu Victor Ponta ca şef în următoarele alegeri locale, parlamentare şi prezidenţiale. S-a spus că Victor Ponta a fost o soluţie de compromis între taberele PSD. După cum a evoluat 2010, această teză pare a fi cea mai exactă. Victor Ponta a început cu încredere primele luni ale mandatului, dar ulterior s-a pierdut pas cu pas şi pare că nu reuşeşte să ţină în mână un partid mare cum este PSD. Greii PSD l-au lăsat pe Victor Ponta să „zburde” liber până s-a ars la moţiuni şi apoi în bătaia cu Mircea Geoană. Şi apoi, l-au salvat cu mărinimie. Mesajele lui Ion Iliescu, în care Victor Ponta este „prea tânăr” pentru a candida la prezidenţiale, arată clar cât de slabă este poziţia lui. Ironia ar fi ca în 2014, pentru PSD să candideze la prezidenţiale un politican mai tânăr ca Victor Ponta J.

3. Remanierea guvernamentală din toamnă.

În prima jumătate a lui 2010 s-a vorbit despre taberele din PDL, pe de o parte tripleta BVB (Berceanu, Videanu, Blaga), pe de altă parte o grupare a reformiştilor cu o componenţă neclară, din moment ce nimeni nu s-a revendicat ca aparţinând acestei grupări. Remanierea guvernamentală din septembrie – fie că a fost vorba despre demiteri sau demisii – a dus la o formulă guvernamentală fără o mare parte din greii PDL: Vasile Blaga, Radu Berceanu şi Adriean Videanu. Am trecut remanierea pe ultimul loc al podiumului nu atât datorită evenimentului în sine, ci a ceea ce a arătat acesta. În primul rând, o lipsă de organizare şi forţă a grupării reformiste; suntem în situaţia de a se dori să se facă modernizare în PDL, numai că nu e cu cine. În al doilea rând, forţa lui Emil Boc. Cu un guvern mai slab politic, premierul a reuşit să îşi treacă fără probleme prin Parlament legile de reformă. O serie de oameni din PDL spun că Emil Boc nu va mai candida pentru şefia PDL. Eu tind să cred însă că dacă va candida la Congresul din 2011,nu va şi câştiga fără mari probleme.

2. Deciziile Curţii Constituţionale.

Mai avem puţin şi Curtea Constituţională din România devine mai puternică decât Curtea Supremă din Statele Unite, din moment ce are, de facto, un drept de veto pe orice decizie economică, socială sau politică importantă. 2010 a dus la impunerea unui nou actor instituţional pe scena politică românească. Cea mai importantă decizie a fost în vară pe legea pensiilor, decizie care a şi dus la creşterea TVA de la 19% la 24%. Forţa Curţii Constituţionale este dată de prevederile Constituţiei, dar a fost mult sporită de jocul partidelor care au contestat toate legile importante. Partidele au deschis o cutie a Pandorei. Au crezut că pot controla jocul, dar se văd acum depăşiţi de el. Va fi foarte greu de închis această cutie a Pandorei, nu doar în 2011, ci şi în anii ce vin.

1. Legile de reformă, decizia de reducere a salariilor şi pensiilor şi asumarea acestor măsuri de Preşedintele Traian Băsescu.

2010 a fost dominat de protestele, dezbaterile politice şi mediatice din jurul legilor salarizării, pensiilor sau din jurul deciziei de reducere a salariilor şi pensiilor (ulterior creşterii TVA în locul reducerii pensiilor cu 15%). Preşedintele Traian Băsescu a fost, din nou, principalul actor al scenei politice româneşti. Ceea ce mi se pare esenţial este că a fost o chestiune de voinţă politică. Instituţional, Preşedintele ar fi putut foarte bine să lase Guvernul să ia aceste măsuri şi apoi să critice de pe margine (cum ar fi făcut alţi preşedinţi). Şi-a asumat însă aceste decizii. Mai mult, a pistonat Executivul de fiecare dată când amâna o măsură de austeritate, fie că a fost vorba de concedieri sau de restructurarea sistemelor sanitar sau educaţional. Cred că există o diferenţă majoră faţă de anii anteriori, când Preşedintele era tot în centrul atenţiei. Spre deosebire de anii anteriori, Traian Băsescu are mult mai puţin spaţiu de manevră şi riscă politic fără a avea un beneficiu clar. Cu alte cuvinte, Traian Băsescu a pariat că aceste măsuri vor scoate România din criză. Rezultatul pariului pentru Preşedinte nu se va vedea însă nici în 2011 şi nici chiar în 2012, fie că vom ieşi din criză mai repede sau mai târziu. Mandatul Preşedintelui va fi judecat în întregime, după 2014.