Wikileaks a stârnit un viu interes şi în presa românească, fiind poate evenimentul de politică externă din ultimii ani cel mai cunoscut pentru români. Au trecut deja câteva luni de la declanşarea scandalului, Julian Assange a fost arestat, marile puteri şi-au definit poziţiile. Este timpul pentru câteva concluzii. A generat Wikileaks un cutremur geopolitic sau este mai degrabă o furtună controlată într-un pahar cu apă? Cine pierde şi cine câştigă? Vă invit să citiţi o analiză interesantă a lui George Friedman, publicată de Stratfor.

Julian Assange a declarat că geopolitica va fi separată în era dinaintea „Cablegate” şi era  după „Cablegate”. O afirmaţie îndrăzneaţă. Totuşi, dacă luăm în considerare interesul major pe care scurgerile de informaţii l-au produs, este o afirmaţie care ar trebui luată în considerare cu atenţie. Au trecut câteva săptămâni de când au fost date publicităţii primele documente diplomatice, şi este momentul să răspundem la următoarele întrebări:În primul rând, cât de importante sunt scurgerile de informaţii? În al doilea rând, cum s-au putut întâmpla? În al treilea rând, a fost publicarea lor o infracţiune?În al patrulea rând, care sunt consecinţele publicării lor?  În cele din urmă şi cel mai important reprezintă premisa WikiLeaks  conform căreia dezvăluirea de secrete de stat este o acţiune sănătoasă şi corespunzătoare o poziţie de apărat?

Să începem prin a ne reaminti că documentele Departamentului de Stat American au constituit cel de-al treilea val al scurgerilor de informaţii. Primele două au constat în descrierea câmpurilor de luptă din Irak şi Afganistan. Privindu-le înapoi ca punct de referinţă este dificil să argumentăm că au dezvăluit informaţii ce contraziceau opinia informată. Am utilizat termenul “opinie informată” intenţionat.  Pentru cineva care a urmărit cu o anumită îngrijorare în urmă cu câţiva ani situaţia din Irak şi Afganistan, scurgerile au furnizat detalii interesante dar nu au oferit o distincţie surprinzătoare între realitatea deja cunoscută şi ceea ce a fost dezvăluit. Dacă pe de altă parte, nu acordai suficientă atenţie, şi WikiLeaks îţi oferea primul şi unicul contact detaliat cu teatrul de război, ai fi putut fi surprins.

Să luăm în considerare cea mai controversată  dezvăluire, una din zecile de mii de note date publicităţii despre Irak şi Afganistan în care într-o înregistrare video, civilii sunt atacaţi deliberat de trupele americane. Primul argument, este fireşte că insurgenţii, violând Convenţia de la Geneva din 1949, nu au început lupta purtând banderole sau alte elemente vestimentare distinctive care să-i distingă de non-combatanţi. Convenţiile de la Geneva au fost întotdeauna de neclintit în privinţa acestei cerinţe, deoarece îi considerau pe combatanţii care acţionează sub haine de civili ca fiind responsabili pentru punerea în pericol a civililor, şi nu a  trupelor  în uniformă, care au fost forţaţi să  facă distincţia între combatanţi şi non-combatanţi  atunci când  combatanţii au ales în mod deliberat  să încalce  Convenţiile de la Geneva.

Din asta reiese că asemenea acţiuni împotriva civililor sunt inevitabile în tipul de război pe care insurgenţii irakieni au ales să-l poarte. În mod evident, acest eveniment trebuie analizat cu atenţie, dar într-un război în care combatanţii se amestecă cu non-combatanţii, apar victimele din rândul civililor, dar şi acţiuni criminale din  parte trupelor în uniformă. Sute de mii de trupe au luptat în Irak, şi ideea conform căreia actele criminale ar fi absente este absurdă. Ceea ce este surprinzător nu este prezenţa unor potenţiale acţiuni criminale, dar raritatea lor. Oricine care a fost aproape de teatrul de război sau a citit întâmplări din timpul celui De-al Doilea Război Mondial nu ar fi surprins de prezenţa crimelor de război ci de faptul că în dosarele WikiLeaks acestea sunt o raritate. Războiul reprezintă violenţa controlată şi atunci când controlul cedează – aşa cum se întâmplă în mod inevitabil – apare violenţa necontrolată şi potenţial criminală. Totuşi, cazul citat de WikiLeaks cu surle şi trâmbiţe nu a demonstrat cu atâta claritate intenţiile criminale  din partea trupelor americane aşa cum au făcut-o acţiunile insurgenţilor care violau Convenţiile de la Geneva.

Numai cei care nu au acordat atenţie faptului că un război se afla în desfăşurare, sau care nu înţelegeau războiul, sau   care doreau să pretindă că sunt şocaţi din motive politice, au ratat două argumente cruciale: insurgenţii vor fi acuzaţi de acte criminale sub incidenţa Convenţiilor de la Geneva pentru că s-au pretins a fi necombatanţi şi au fost extraordinar de puţine potenţiale cazuri de crime de război dezvăluite în scurgerile de informaţii.

Scurgerile de informaţii diplomatice sunt similare. Puţine lucruri necunoscute au fost dezvăluite unui observator informat. De pildă, oricine citeşte STRATFOR, ştie că nu numai israelienii dar şi saudiţii sunt îngrijoraţi de puterea iraniană şi cei mai vocali în convingerea că Statele Unite trebuie să facă ceva în această privinţă. În timp ce mass-media a tratat această situaţie ca o descoperire semnificativă, numai o lipsă acută de înţelegere a geopoliticii Golfului Persic conduce la interpretarea notelor diplomatice americane ca fiind surprinzătoare.

Afirmaţia Ministrului Apărării Robert Gates conform căreia saudiţii au fost întotdeauna pregătiţi să lupte până la ultimul american a fost jenantă, deoarece Gates va trebui să se întâlnească cu liderii saudiţi în viitor, ştiind că ei îi cunosc părerea asupra lor. Fireşte, saudiţii sunt politicieni şi diplomaţi şireţi care ştiau deja cum le priveşte conducerea americană dorinţele.

Au mai existat şi alte momente jenante de asemenea cunoscute de un observator informat. Aproape oricine interesat de asemenea lucruri ştie că premierul italian Silvio Berlusconi este apropiat ruşilor şi îi place să petreacă în compania tinerelor. Ultimul set de scurgeri de informaţii au demonstrat că şi diplomaţia americană cunoştea acest lucru. Şi acum Berlusconi este conştient de faptul că americanii cunosc aceste lucruri, ceea ce îi va pune în dificultate pe diplomaţi în încercarea de a pretinde că nu cunosc situaţia. Bineînţeles Berlusconi este conştient de faptul că toată lumea cunoaşte aceste lucruri şi în mod clar, nu îi pasă, dacă luăm în considerare faptul că acuzaţiile erau omniprezente în mass-media italiană.

Nu am selectat note saudite sau italiene. Realitatea de necontestat a  scurgerilor de informaţii este că nu dezvăluie nimic nou celor informaţi dar generează amuzament în privinţa anumitor comentarii, de pildă atunci când premierul rus Vladimir Putin şi preşedintele  Dmitri Medvedev sunt numiţi “Batman şi Robin.” Este amuzant, dar neimportant. Amuzant şi interesant, dar aproape niciodată semnificativ  este ceea ce am desprins din cele trei valuri de scurgeri de informaţii.

În mod evident, scurgerile de informaţii sunt folosite de politicienii externi în propriul avantaj. De pildă, ruşii au simulat şocul în privinţa reasigurărilor de protecţie făcute de NATO ţărilor baltice în eventualitatea unei invazii ruseşti sau polonezii au folosit scurgerile de informaţii pentru  a pretinde că relaţiile polono-americane sunt o iluzie. Ruşii cunosc foarte bine planurile de apărare a statelor Baltice în cazul unei invazii ruseşti iar polonezii ştiu în egală măsură că relaţiile Americano-poloneze sunt complexe dar nu departe de a fi iluzorii. Scurgerile de informaţii permit simularea şocului şi a furiei şi  obţinerea unor mici concesii sau controlarea atmosferei. Totuşi, acestea nu modifică structura geopoliticii.

Într-adevăr, diplomaţii americani au fost percepuţi ca fiind ageri, perspicace şi decenţi. Deşi declaraţiile publice în urma unei conferinţe pot fi interpretate ca fiind lipsite de conţinut, este încurajator să observi că interpretarea asupra situaţiei şi a liderilor străini este obiectivă şi ascuţită. Totul, de la note despre liderii mondiali până la fragmente anonime de la diplomaţi juniori, nu numai că sunt exacte(adică STRATFOR le aprobă), dar sunt de asemenea bine scrise şi clare. Aş susţine că scurgerile de informaţii oferă o imagine de ansamblu flatantă  asupra inteligenţei oficialilor americani, fără a dezvălui, în general, nimic jenant.

În acelaşi timp, au existat anumite remarci crude şi prosteşti dezvăluite de scurgerile de informaţii, mai ales aprecieri personale depsre lideri sau despre familiile lor care erau ofensatoare. Unele dintre acestea vor aduce daune carierelor diplomatice, majoritatea au generat tensiune între indivizi şi niciunul dintre autori probabil nu se va întoarce în ţara în care a servit. Multe au fost neprofesionaliste, dar sarcina unui diplomat este aceea de a oferi un simţ al spaţiului în cele mai mici detalii şi nimeni nu se aşteaptă ca propriile aprecieri să fie observate de oameni nepotriviţi. Şi nici naţiunile nu îşi schimbă cursul de geopolitică pornind de la asemenea insulte, cel puţin nu pe termen lung. Aceste insulte personale sunt de departe cele mai jenante dezvăluiri din cea mai recentă scurgere de informaţii. Tensiunea între indivizi nu este totuşi tensiune internaţională.

Asta ne face să ne întrebăm de ce diplomaţii nu pot pur şi simplu să-şi expună punctul de vedere decât să exprime în public platitudini absurde. Ar putea la fel de simplu ca: Fiul meu a fost un pianist groaznic. Îi lipsea talentul cu desăvârşire. După recitalurile sale de la vârsta de 10 ani, am pretins că sunt captivat. El ştia că a fost îngrozitor şi ştia că şi eu ştiu că a fost îngrozitor, dar trebuia să nu recunosc ceea ce ştiam. Se numeşte politeţe şi câteodată afecţiune. Rareori există afecţiune între state, dar politeţea presupune un comportament diferit atunci când o persoană se află în compania anumitor persoane decât atunci când aceeaşi persoană este împreună cu colegii şi vorbeşte despre acele persoane. Aceasta este una dintre cele mai simple reguli umane. A nu recunoaşte ceea ce ştii depsre alţii este baza civilizaţiei. Acelaşi lucru este valabil pentru diplomaţi şi naţiuni.

Şi în cele din urmă, asta este tot ce am găsit în cea mai recentă dezvăluire WikiLeaks: multe informaţii despre cei care nu sunt americani pe care ceilalţi le cunoşteau cu siguranţă şi ştiau că americanii le cunosc şi acum le-au văzut cu toţii în scris.

Numai cineva care nu înţelege principiile de funcţionare a geopoliticii ar crede că asta schimbă cu ceva starea de fapt. Unii dintre diplomaţi poate vor mai apărea în alte dezvăluiri, şi poate carierele unora se vor încheia. Dar ideea  că asta ar schimba într-un fel sau altul geopolitica actuală este foarte greu de înţeles.  Încă nu am văzut argumentul lui Assange privind ceva atât de semnificativ încât să-i justifice pretenţia. Poate Statele Unite ascunde secrete care se vor dovedi a fi monstruoase. Dacă va fi cazul, acestea nu se vor găsi în dezvăluirile de până acum.

Mai există fireşte şi întrebarea dacă statele ar trebui să ţină secrete; care stă la baza dezvăluirilor WikiLeaks. Assange pretinde că descoperind aceste secrete, WikiLeaks face un serviciu. Motto-ul său suprem, aşa cum a recunoscut în repetate rânduri, este că dacă banii şi resursele sunt folosite pentru a ţine ceva secret, atunci motivele trebuie să fie obscure. Naţiunile au secrete din multe motive, de la a proteja un avantaj militar sau de spionaj până la a căuta avantaje în negocieri sau câteodată pentru a ascunde planuri răuvoitoare. Dar este dificil să imaginezi un stat care acţionează numai la vedere. Imaginează-ţi că tot ce ai scris şi ai spus în încercarea de a rezolva o poblemă ar fi făcută publică. Fiecare vorbă stupidă pe care ai aruncat-o sau un comentariu neatent pe care  l-ai  exprimat ţi-ar fi acum imputat. Dar mai mult decât atât, atunci când afirmi că naţiunile ar trebui să fie preocupate de diplomaţie şi nu de război, prin eliminarea confidenţialităţii, diplomaţia devine imposibilă. Dacă ceea ce crezi despre cel care stă de cealaltă parte a mesei este făcut public atunci cum poate funcţiona diplomaţia?

Există o contradicţie în miezul proiectului WikiLeaks. Dacă iau în considerare ceea ce am citit că spune Assange, acesta pare un oponent al războiului şi un susţinător al păcii. Dar ceea ce a făcut în dezvăluirea acestor informaţii, dacă scurgerile de informaţii au avut vreun impact, este să îngreuneze procesul diplomatic. Nu se va ajunge la un război cu orice preţ, dar nu se pot susţine negocierile pentru ca apoi să li se interzică  participanţilor la negociere confidenţialitatea prin care să îşi conducă negocierile. Nicio afacere nu poate face asta şi nicio altă instituţie. De remarcat cum WikiLeaks îşi ascunde politica internă de organizare, de la modalităţi de finanţare până la oamenii pe care îi anagajează.

Pretenţiile lui Assange sunt din ce în ce mai interesante din perspectiva ameninţării sale “ termonucleare”.  Aparent există dosare imense care vor fi date publicităţii dacă va fi atins în vreun fel sau altul. În mod logic, apare ideea conform căreia aceste documente nu vor fi publicate dacă nu i se va întâmpla nimic-altfel ameninţarea nu are sens. Deci, poziţia lui Assange este că are secrete pe care nu le va dezvălui dacă nu i se va întâmpla nimic. O poziţie pe care o consider ca fiind perfect rezonabilă şi plauzibilă. Una dintre cele mai eficiente utilizări ale unui secret este să controlezi ceea ce îţi face cealaltă parte. Deci Assange este decis să facă public adevărul cu excepţia cazului în care îi este mai util să nu facă acest lucru, situaţie în care publicul nu are nevoie să mai ştie nimic.

Este dificil de observat impactul negativ al scurgerilor de informaţii, dincolo de ruşine. Este de asemenea, dificil de înţeles de ce consideră WikiLeaks că a schimbat istoria şi de ce lui Assange îi lipseşte simţul ironiei pentru a vedea contradicţia dintre poziţia sa privind  transparenţa şi dorinţa de a menţine secrete atunci când acest lucru îl avantajează. Dar mai există ceva important aici, şi anume cum au început să fie date publicităţii toate aceste documente de la bun început.

Pentru a explica, trebuie să ne întoarcem la momentul 11 Septembrie şi la convingerea ulterioară evenimentului conform căreia  eşecul structurilor guvernamentale  de a-şi pune la comun informaţiile au contribuit la dezastru. Soluţia ar fi fost punerea la comun a informaţiilor pentru ca analiştii în spionaj  să culeagă informaţii din toate sursele pentru a face o legătură între cele două puncte. Agenţiile de spionaj urăsc să împartă informaţia pentru că mari cantităţi de informaţii devin vulnerabile. Segmentarea îngreunează stabilirea unei legături între puncte, dar îngreunează şi posibilitatea de a avea o scurgere de informaţii de genul WikiLeaks. Tensiunea între informaţie şi securitate este eternă, nu va exista niciodată o soluţie clară.

Problema reală este cine a avut acces la aceaste documente şi cum au fost acestea controlate. A urmărit departamentul de IT toate driverele externe sau adresele de email? Informaţiile au fost clasificate ca fiind secrete sau aflându-se la un nivel inferior, majoritatea fiind la un nivel confidenţial, interzis ditribuţiei externe. Informaţiile nu au fost considerate ca fiind foarte importante de guvernul american. Bazându-ne pe ultima colecţie, este greu să ne dăm seama cum decide guvernul SUA să clasifice informaţiile. Dar trebuie reţinut faptul că datorită nivelului de clasificare, aceste dosare nu aveau o securitate prea puternică deoarece nu erau percepute ca fiind deosebit de importante.

Totuşi, o infracţiune s-a petrecut. Conform lui  Daniel Ellsberg, care a oferit o copie  a documentelor Pentagonului privind Vietnamul unui reporter al publicaţiei New York Times, este o infracţiune ca cineva cu autorizaţie de securitate să ofere documente clasificate unei publicaţii, dar nu este o infracţiune ca editorul să le publice, sau asta a fost practica instituită de la cazul Ellsberg. Experţii juridici pot dezbate nuanţele însă aceasta a fost practica impusă de aproape 40 de ani. Discuţia este dacă editorul a încurajat în vreun fel sau altul sau a participat în furtul de informaţie sau în ajungerea de informaţii în posesia sa. În cazul Ellsberg, el a acordat informaţiile reporterilor fără a ca ei să ştie despre ce ste vorba. Assange a insistat că  a fost destinatarul pasiv al informaţiilor.

Acum este interesat de observat dacă simpla existenţă a WikiLeaks constituie o încurajare sau o conspiraţie cu oricine ar fi dispus să împartă informaţii clasificate cu el. Dar şi mai interesante sunt evenimentele care l-au determinat pe un soldat al armatei SUA nu numai să securizeze documentele dar a ştiut şi unde şi cum să le trimită. Dacă Pfc. Bradley Manning a conceput şi a executat furtul de informaţii singur şi a oferit informaţiile WikiLeaks benevol, atunci Assange este absolvit de orice vină. Dar cine l-a ajutat pe Manning sau l-a încurajat este vinovat de conspiraţie şi dacă Assange ştia ce se întâmpla atunci probabil şi el este vinovat. Existau zvonuri conform cărora anumiţi oameni la MIT îl ajută pe Assange. Departamentul de Justiţiei american încearcă acum să desluşească faptele. Assange nu poate fi găsit vinovat de trădare, pentru că nu este cetăţean american. Dar ar putea fi vinovat de spionaj. Cea mai bună apărare este că nu poate fi vinovat de spionaj pentru că materialul pe care l-a furat a fost trivial.

Nu ştiu dacă a intrat sau când s-a implicat în obţinerea documentelor. Dar ştiu-din materialele publicat până acum, că dincolo de amănunte jenante, documentele nu conţin ceva semnificativ. Prin urmare, pretenţia lui Assange care afirma că geopolitica s-a schimbat este pe cât de falsă pe atât de îndrăzneaţă. Nu ştiu dacă a comis sau nu o infracţiune, inclusiv viol. Cu siguranţă este vinovat  de crearea de hiperbole. Dar în contradicţie cu ce credea, a făcut un serviciu Statelor Unite. O securizare suplimentară va fi plasată asupra materialului cu grad scăzut de securizare pe care l-a publicat.

Ministrul Apărării Gates a făcut următoarea remarcă:

“ Din câte am auzit impactul acestor scurgeri de informaţii asupra politicii externe americane a fost descris ca fiind un colaps, o modificare fundamentală a jocului, ş.a.m.d.. Consider că toate aceste caracterizări sunt expirate. Faptul este că guvernele tratează cu Statele Unite pentru că este în interesul lor, nu pentru că ne plac, pentru că au încredere în noi şi nu pentru că au încredere că putem păstra secrete. Multe guverne-unele dintre guverne- tratează cu noi pentru că le este teamă de noi, alţii pentru că ne respectă, majoritatea pentru că au nevoie de noi. Suntem în esenţă, aşa cum s-a mai spus înainte, o naţiune indispensabilă.”

“Este o situaţie jenantă? Da. Este ciudată? Da. Consecinţe pentru politica externă americană?Cred că mai degrabă modeste.”

Nu-mi place să las cuiva ultimul cuvânt dar în cazul acesta viziunea lui Robert Gates este definitorie. Se poate pretinde că WikiLeaks a redefinit geopolitica, dar, în realitate, nu a ajuns nici pe aproape.